Frații Purității

Frații Purității (în Limba arabă الصفاء‎ إخوان‌, Iḫwān aṣ-Ṣafā) sau Frații Purității și Prietenii întru Credință (Iḫwān aṣ-Ṣafā wa Ḫillān al-wafā) reprezintă o breaslă de gânditori autointitulată 'Iḫwān aṣ-Ṣafā’ wa Ḫillān al-wafā’ "Frații Purității și Prietenii întru Credință", care în Basra, Irak, secolului X, lansează un puternic manifest cultural de factură eclectică, fundamentându-și poziția filosofică pe respectul asupra universalității gândirii, structurată de reguli precise subordonate științelor matematice.^[1]

O frăție secretă, autorii enciclopediei de natură filosofică și religioasă denumită „Epistolele fraților purității și ai prietenilor întru credință loiali” (Rasāʾil ikhwān aṣ-ṣafāʾ wa khillān al-wafāʾ), care este revendicată de siitii duodecimani și de către ismailiți (șiiți septimani), ca parte a învățăturii lor, în ciuda criticii la adresa doctrinei Imamului Ascuns.^[2]

Considerați a fi inițiatorii primei enciclopedii arabe, Frații Purității fac parte din autorii canonici ai filosofiei teoretice redactate în limba arabă clasică, alături de Al-Kindi, Al-Farabi și Avicenna^[3].

Cu referire la denumirea acestora, exista mai multe teorii, însă cea care predomină este reflectată de probabilitatea influenței lucrării Kalīla și Dimna asupra titulaturii asumate de către Frații Purității. Povestirea din lucrarea Kalīla și Dimna, care ar sta la baza acestui titulaturi, poartă denumirea de ,,Porumbița gulerată” sau ,,Pilda despre frații întru curățenia sufletului și despre alianța lor întru prietenie” ori ,,pilda întru curățenia sufletului și a întrajutorării dintre ei”, și reflectă, pe baza alegoriei cu referire la patru personaje (corbul, gazela, șobolanul și țestoasa), indestructibilitatea unei prietenii și actele care funcționează ca un liant în constituirea acesteia.^[4]

În plus, denumirea acestora este frecvent elaborată în termeni mutaziliți, ismailiți și sufiți care nu se găsesc în povestirea ,,Porumbița gulerată” din lucrarea Kalīla și Dimna, de exemplu: ,,,lkhwān al-Safā' și Prietenii Loialității”,  ,,lkhwān al-Safā' și Prieteni ai loialității și oameni ai dreptății și fii ai Laudei”, ,,lkhwān al-Safā' și Prietenii loialității și Oamenii de laudă și Fii ai Gloriei”, ,,lkhwān al-Safā' și Prieteni ai loialității și oameni ai dreptății și fii ai laudei și domni ai adevărurilor și posesori ai semnificațiilor” precum și denumirea de ,,lkhwān al-Safā' și Prieteni Nobili”. Unele dintre aceste denumiri sunt citate oficial la începutul și la sfârșitul Enciclopediei Epistolelor și, prin urmare, ar putea fi de așteptat să fie denumiri oficiale sub care aceștia și-ar fi dorit să fie cunoscuți. Există o legătură cu mutaziliții în ceea ce privește denumirea „Oamenii justiției”: mutaziliților le plăcea să se refere la ei înșiși drept „oameni ai unității și justiției”. Expresia „Deținătorii semnificațiilor” este o referire probabilă la doctrina bāṭin și ẓāhir expusă de către ismailiți.^[5]

Expresia „lkhwan al-Safa” a fost tradusă variat, în limba engleză ca „Brethren of Purity”, „The Pure Brethren”, „Sincere Brethren”, „Sincere Friends”, în limba Germană ca „die lauteren Brüder”, „die treuen Freunde”, „die aufrichtigen Brüder und treuen Freunde”, în limba Franceză ca „les Frères de la Pureté”^[6], respectiv în limba română ca „Frații Purității”^[7].

Frații Purității se adresează frecvent nu doar ca Ikhwan al-safa’ (Frații Purității), ci și sub denumirea Khillan al-wafa („Prietenii loiali”) și se caracterizează prin alte epitete care evidențiază noblețea și dreptatea.^[8]

Numele cel mai adesea folosite cu referire la identitatea membrilor sunt: Abū Sulaymān Ibn Maʻ šar al-Bustī, Abū al-Hasan ʻ Alī ibn Hārūn al Zanğāni, Abū Ahmad al-Mihrağānī, Abū al-Hasan al-ʻ Awfī și Zaīd Ibn Rifāʻ a.^[9] Există mai multe surse de scrieri cu privire la identitatea acestora, dintre care:

Prima sursă, considerată a fi cea mai importantă o reprezintă „Cartea plăcerii și a convivialității”, lucrare ce aparține lui Abu Hayyan al-Tawhidi (d. 1023) [1], ce conține un pasaj în care sunt menționați Frații Purității. Mai mult, apar menționate și următoarele nume: Zaīd Ibn Rifāʻ a, Abu Sulayman Muhammad b. Mashar al-Busti, cunoscut sub numele de al-Maqdisi, Abu’l-Hasan ‘Ali b. Harun al-Zanjani, Abu Ahmad al-Nahrajuri, al-‘Awfi. Potrivit acestei surse, epistolele erau compuse de un grup de idealiști care se considerau chemați să purifice Islamul, bazat pe Revelație și exprimat mai ales într-o lege prin combinare cu filosofia de derivație greacă. Întrebat dacă i-a văzut personal pe cei care au scris Epistolele, al-Tawhidi spune că i-a văzut pe unii dintre ei, suficient pentru a concluziona că lucrarea este un amestec în care bucăți de adevăr sunt copleșite de o masă de erori.^[10]

A doua sursă este reprezentată de ‘Abd al-Jabbar [2]din secolul al X-lea (d. 1025), mutazilit, care a lucrat ca judecător în Rayy la sfârșitul secolului al X-lea și a cărui mărturie a fost observată pentru prima dată de S. M. Stern[3]. În lucrarea lui ‘Abd al-Jabbar, numită „Confirmarea dovezilor de profeție”, lucrare polemică îndreptată mai ales împotriva ismailiților, acesta precizează că împotriva oamenilor care se presupune că se „ascund” în spatele șiismului (ismailit) și ale căror păreri reale, crede el, sunt că Profetul a fost un jongler a cărui religie este pe cale să se încheie. Printre aceștia îl menționează pe judecătorul al-Zanjani, „care este unul dintre șefii lor și printre ai cărui adepți sunt secretari și oameni de rang înalt”. El dă numele unora dintre acești adepți puțin mai departe: „L-am remarcat pe acest Qadi al-Zanjani”, observă el, „deoarece este un om grozav printre ei. Printre adepții săi se numără Zayd b. Rifa’a secretarul, Abu Ahmad al-Nahrajuri, al-‘Awfi și Abu Muhammad b. Abi’l-Baghl, secretar și astronom. Toți aceștia sunt locuitori din Basra și sunt încă în viață: alții sunt, în alte locuri decât Basra”. Patru dintre acești bărbați figurează și pe lista lui al-Tawhidi, deși unul dintre numele lui al-Tawhidi, Abu Sulayman al-Busti (cunoscut sub numele de al-Maqdisi), lipsește, iar un altul, Muhammad b. Abi’l-Baghl, secretar și astronom, este nou. Nu poate exista nicio îndoială că referirea aici este la același grup ca cel descris de al-Tawhidi[4] și aici nu rămânem nicio îndoială cu privire la șiismul lor. Dar de data aceasta epistolele lor nu sunt menționate.^[11]

A treia sursă este Abu Sulayman al-Mantiqi (cunoscut și ca al-Sijistani)[5], filozoful și profesorul lui Abu Hayyan al-Tawhidi (d. 1023)[6]. Avem, de asemenea, o declarație de la acesta cu privire la Epistole, păstrată într-un simbol al istoriei sale a filozofilor greci și islamici cunoscut sub numele de „Cabinetul înțelepciunii” (Siwan al-hikma). El nu spune nimic despre fraternitatea sau șiismul lor; însa precizează că „cincizeci și una de epistole” au fost scrise de un singur om, Abu Sulayman al-Maqdisi (al-Busti).^[12]

Potrivit acestor trei surse prezentate:

• fondatorii și membrii principali ai frăției sunt persoane de rang, doi dintre aceștia sunt funcționari publici, unul dintre ei judecător, și toți par a fi oameni de litere cu predilecție pentru filozofie și știință
• aceștia locuiesc în orașul Basra, unde au loc și întâlnirile
• sunt șiiți, iar scopul lor este de a promova o sinteză a religiei și filosofiei revelate, convinși că revelația are nevoie de curățare prin mijloace raționaliste, ceea ce ‘Abd al-Jabbar a considerat că ei erau dușmani ai islamului
• în urmărirea scopului lor, aceștia au compilat cincizeci sau cincizeci și una de epistole despre a ceea ce ei numesc filosofie, le-au publicat și au încercat să câștige adepți pentru aceste idei.

Sursele ulterioare nu ne spun mai multe despre autori decât primele trei surse, dar indică faptul că ismailiții au început să-i revendice ca fiind ai lor.

Când ‘Abd al-Jabbar [7]a identificat frăția ca fiind una ismailită, el nu a făcut distincția între ramurile foarte diferite în care ismailismul ajunsese să fie împărțit. Pentru al-Jabbar, era tot o erezie abominabilă, indiferent de subdiviziunile acestei ramuri. Autorii erau ismailiți de un fel sau altul, se pare că ei nu au subscris la ismailismul de tipul fatimid, reprezentat de califii fatimizi din Africa de Nord și Egipt (909–1171). Epistolele par să fi rămas necunoscute ismailiților fatimizi. Fatimizii au dispărut în cele din urmă, lăsând în urmă o serie de ramuri, iar printre aceste ramuri Epistolele au ajuns să fie cunoscute și atât de iubite, încât autorii au fost numărați printre patriarhii lor.^[13]

O sursă care să le revendice ca atare, probabil cea mai veche disponibilă, aparține comunității siriene a nizarițlor. Lucrarea este atribuită unui propagandist sau misionar nizarit (da’i) care a fost ucis în Alep la scurt timp după 1100, iar pasajul de interes a fost identificat și tradus de  S. M. Stern[8]. Vorbește despre cei care „au colaborat la alcătuirea unor epistole lungi, în număr de cincizeci și două, pe diferite ramuri ale învățăturii” și îi identifică cu primii misionari ai mișcării, care au murit când Muhammad, fiul lui Isma‘il (m. înainte de 765), a murit și „autoritatea sa a trecut fiului său, ‘Abd Allah b. Muhammad, cel ascuns, care a fost primul imam care s-a ascuns de adversarii contemporani, din moment ce epoca sa a fost una de întrerupere și judecată, iar uzurpatorii abasizi i-au cautat pe cei (a imamilor) a caror identitate era cunoscută, din invidie și ura față de Prietenii lui Dumnezeu.”

Referiri cu privire la Epistole se găsesc de la mijlocul secolului al XII-lea, deseori împreună cu citate lungi și respectuoase, în scrierile unei alte ramuri a ismailismului, taibiții[9] din Yemen. Și de la sfârșitul secolului al XII-lea sau începutul secolului al XIII-lea, autorii taibiți ne spun că Epistolele au fost compuse de un imam, mai exact de al doilea imam ascuns, Ahmad b. ‘Abd Allah b. Muhammad b. Isma’il, care se ascunsese pentru a scăpa de persecuția de către califul abbasid Al-Mamun. Autorii taibiți chiar au ajuns să identifice epistolele drept „Coranul imamilor”.^[14]

Potrivit istoricului sunnit Ibn al-Qifti (m. 1248)[10], Epistolele au fost atribuite și imamului Ja'far al-Sadiq (m. 765)[11] sau chiar lui Ali (d. 661).

Învățatul sunit din secolul al XIV-lea, Safadi[12], îi listează pe candidații pentru calitatea de autor al Epistolelor ca, pe Ali, Ja’far al-Sadiq[13], marele alchimist Jabir b. Hayyan, martirul mistic Al-Hallaj, precum și renumitului teolog sunit Al-Ghazali.^[15]

Pare destul de sigur că Epistolele au fost produsul unor întâlniri convocate de Frați în scopul discuțiilor filosofice. Un autor a asemănat în mod adecvat conținutul Epistolelor cu proiectul de deliberări al unei societăți învățate, compusă dintr-un secretar bine educat, iar acest lucru ar putea fi foarte aproape de adevăr: autorii Epistolelor insistă ca Frații lor să țină întruniri speciale la momente stabilite, la care nimeni altcineva în afară de ei nu trebuie să participe, unde secretele și cunoștințele lor esoterice pot fi discutate în liniște. De asemenea, se sugerează că o astfel de întâlnire să aibă loc la fiecare douăsprezece zile. Există o asemănare între aceste întâlnirile ținute de Frații Purității și întâlnirile la care au participat credincioșii sectei ismailită, în perioada fatimidă din Egipt, care se țineau de două ori pe săptămână, luni și joi, pentru citirea și studiul textului.^[16]

Nici identitatea și nici perioada exactă în care au existat Frații Purității nu au fost stabilite definitiv, dar diverșii autori ai Enciclopediei par să reflecte poziția doctrinară a ismailiților, o sectă musulmană șiită radicală influențată de maniheism și Neoplatonism, care predică o interpretare esoterică a Coranului, deschisă numai inițiaților. Fratii Purității au încercat să naturalizeze filosofia greacă într-un mod propriu; ei au ales să urmeze o poziție neoplatonică destul de ortodoxă și au admis științele hermetice, gnostice, astrologice și oculte pe scară largă, în credința că absorbția lor a înțelepciunii antice le-a permis să înțeleagă sensul esoteric al revelației. Potrivit acestora, sufletele umane individuale emană din sufletul universal și se alătură lui după moarte; sufletul universal, la rândul său, se va uni cu Dumnezeu în ziua Judecății de Apoi.  Epistolele sunt astfel menite să purifice sufletul de concepții greșite și să-l conducă la o vedere clară a esenței realității, care la rândul său va asigura fericirea în viața următoare. Pentru a realiza această iluminare, epistolele sunt structurate teoretic pentru a conduce sufletul de la cunoașterea concretă la cea abstractă.^[17]

Întâmpinând „veracitatea în fiecare religie” și înțelegând cunoașterea ca „hrană pură pentru suflet”, Frații Purității au asociat speranța soteriologică și atingerea fericirii cu dezvoltarea scrupuloasă a activităților raționale și a căutărilor intelectuale. Pe lângă respectarea învățăturilor din Coran și din Hadith, aceștia au apelat cu evlavie și la Tora și la Evanghelii. Mai mult, au ținut seama de moștenirile stoicilor și ale lui Pitagora, Hermes Trismegistul, Socrate, Platon, Aristotel, Plotin, Nicomachus din Gherasa[14], Euclid, Ptolemeu, Galenus, Proclus, Iamblichus [15].^[18]

Relația dintre Frații Purității și ismailiți a fost privită până acum într-o lumină similară de către cercetători. Aproape toți au încercat să arate că Frații Purității au fost cu siguranță ismailiți, posibilitatea ca aceștia să fi fost doar influențați de gândirea ismailiților fără a fi de fapt ismailiți, a provocat mai puțină considerație. Fyzee[16] a observat, de exemplu, că „tracturile acestora sunt în mod clar de origine ismailită; și toate autoritățile, antice și moderne, sunt de acord că Epistolele „constituie cea mai autorizată expunere a formei timpurii a religiei ismailiților”. Yves Marquet consideră că „pare incontestabil că Epistolele reprezintă starea doctrinei ismailiților la momentul compoziției lor” și multe alte autorități au împărtășit acest punct de vedere. Hossein Nasr[17] observă că „nu este surprinzător să găsim majoritatea savanților moderni, musulmani și non-musulmani deopotrivă, susținând paternitatea ismailiților pentru lucrare”.

Cu toate acestea, au existat câteva rezerve. S. M. Stern[18] a scris: „Este evident că autorii epistolelor, deși erau legați de ismailiți, au elaborat o doctrină specifică ce nu era deloc acceptabilă pentru corpul principal al mișcării. Astfel, în timp ce în secolul al V-lea (Hegira), respectiv sec. al XI-lea (d. Hr.) învățătura Epistolelor a exercitat o influență considerabilă asupra cercurilor filozofice și științifice fără legătură cu ismailismul, nu există nicio urmă a influenței Epistolelor printre autorii ismailiți ai perioadei”. Stern a continuat să susțină că Frații Purității au fost o mișcare ismailită idealizată în dezacord cu ismailismul contemporan.

Tibawi[19], deși observă că „există suficiente dovezi în tratatele în sine pentru a dovedi simpatia ismailiților”, subliniază că încă nu există nicio dovadă că instituția unui grup numit Ikhwān al-Safā' și publicarea rezultată a Epistolelor acestora a fost o mișcare ismailită.

Cel mai recent, Hossein Nasr [20]pare să-și fi revizuit oarecum opiniile pentru că el scrie: „Acest grup de autori, a cărui identitate nu a devenit niciodată pe deplin clară, a fost cu siguranță de inspirație șiită, deși poate nu atât de specific ismailită cum a fost considerat mai târziu”.

Luând in considerare natura esențială a Imamatului pentru ismailiți și rolul inferior alocat imamatului de către Frații Purității, se poate concluziona că Frații Purității nu erau ismailiți. Prin urmare, Epistolele nu ar trebui să fie descrise, în cuvintele unui cercetător, drept cea mai veche relatare a doctrinei ismailiților. Elementele ismailiților identificate în Epistole sunt reductibile la nivelul influențelor și nu trebuie privite ca factori indigeni în doctrina Fraților Purității.^[19]

O problemă o constituie și aceea de a stabili data compoziției Epistolelor. Au fost încercate o serie de moduri diferite de a evalua acest lucru din probele interne. L. Massignon[21], de exemplu, a atras atenția asupra fragmentelor de poezie arabă și persană din text și asupra definiției sinusului trigonometric și a sugerat că acest tip de dovezi ar trebui folosite pentru a descoperi o dată de compunere. P. Casanova a folosit date astronomice într-o încercare similară; dar datarea lui a scrierii Epistolelor la data 418-27 Hegira, (1027-35 d.Hr.) este respinsă de Tibawi[22], care susține data 338-73 Hegira (949-83 d.Hr.). Diferența de datare dintre acești doi autori, ale căror articole sunt, desigur, separate de patruzeci de ani, nu face decât să sublinieze dificultățile pe care le implică riscarea chiar și a unei date aproximative care să fie în concordanță cu toate datele interne ale Epistolelor.^[20]

De asemenea, potrivit lui Godefroid de Callataÿ, lucrarea a fost compusă în Irak între, la o estimare aproximativă, sfârșitul secolului al IX-lea și începutul secolului al XI-lea. Puțin mai puțin sigure, dar încă destul de necontroversate, sunt o serie de inferențe suplimentare făcute de savanți precum Diwald, Marquet și Pinès pe baza următoarelor fapte. Ei au, de asemenea, un pasaj despre cele douăsprezece calificări ale conducătorului ideal, care seamănă foarte mult cu cele din Orașul virtuos de Al-Farabi. Ei citează, de asemenea, mult prea multe versuri ale marelui poet Al-Mutanabbi pentru a face plauzibil faptul că aceste versuri au fost interpolate mai târziu în texte. După cum observă acești savanți, aceste trăsături indică faptul că Frații Purității au scris nu mai devreme de a doua jumătate a secolului al X-lea.^[21]

Este posibil ca Epistolele să fie opera unui singur autor, pentru că există decalaje semnificative de la modul obișnuit de plural de a adresa persoana întâi singular. Acest singur autor a fost identificat ca una dintr-o serie de posibilități care include nume la fel de diverse precum al-Majrītī [23], Ali, Ja'far al-Sadiq[24]și Jabir b. Hayyān, pentru a cita doar câteva exemple.

În plus, unii misionari ismailiți au atribuit istoric compilarea epistolelor primilor imami ismailiți Aḥmad b. ʿAbd Allah (al-Taqī [al-Mastūr]) sau tatălui său, ʿAbd Allah (Wafī Aḥmad), sugerând, de asemenea, că compendiul Epistolelor a fost răspândit în secret în moschei în timpul domniei califului ʿAbbāsid al-Maʾmūn [25].^[22]

Alți savanți au preferat să vadă Epistolele ca pe o acțiune comună. Astfel, pe vremea savantului german Flügel, în secolul al XIX-lea, se credea că Ikhwān cuprindea un grup de cinci gânditori care formaseră o asociație secretă în Basra și și-au publicat Epistolele. Acest concept de acțiune comună se întoarce la sursele musulmane timpurii, cum ar fi al-Tawhīdī [26].^[23]

Enciclopedia sub denumirea arabă de Rasāʾil ikhwān aṣ-ṣafāʾ wa khillān al-wafāʾ, in traducere Epistolele Fraților Purității și Prietenilor întru Credință, compusă cândva între 260 Hejira, respectiv anul 873 d.HR și 297 Hejira, respectiv anul 909 d.Hr., cuprinde un număr de cincizeci și două de epistole structurate în patru secțiuni. Cea de-a cincizeci și doua epistolă nu face parte din ultima secțiune, ci reia toate dimensiunile ideatice din celelalte secțiuni, fiind concepută ca o abordare în chip de expunere succintă a întemeierii filosofiei Fraților Purității.

Enciclopedia sunt împărțite în patru secțiuni principale, cuprinzând:

1. prima secțiune este compusă din 14 epistole și are în vedere expunerea științelor matematice, tratând o varietate de subiecte în aritmetică, geometrie, logică elementară, astronomie, geografie și muzică.
2. a doua secțiune este compusă din 17 epistole și analizează lucrurile corporale și naturale. Se tratează astfel teme despre materie și formă, producere și alterare, metalurgie, meteorologie, un studiu al esenței naturii, clasele de plante și animale (acestea din urmă fiind, de asemenea, stabilite ca fabulă), compoziția corpului uman, constituția embriologică, o înțelegere cosmică a ființei umane ca microcosmos și, de asemenea, investigarea proprietăților fonetice și structurale ale limbilor și diferențele lor
3. secțiunea a treia compusă din 10 epistole, propune o analiză a dimensiunii sensibilului și inteligibilului și a științelor psihice și intelectuale, expunând „opiniile pitagoreenilor și ale Fraților Purității” și socotind, de asemenea, lumea ca un „macroanthropos”. În această parte, au fost examinate, de asemenea, distincția dintre intelect și inteligibil și au fost oferite explicații ale semnificației simbolice a dimensiunilor temporale, a ciclurilor epocale și a expresiei mistice a esenței iubirii, împreună cu o investigație a învierii, a cauzelor și efectelor, definiții și descrieri și diferitele tipuri de mișcare.
4. ultima secțiune este compusă din 11 epistole revenindu-i o expunere de natură teologico-juridică. Acestea abordează diferențele dintre varietățile de opinii religioase și secte, delimitează „Calea către Dumnezeu”, virtuțile Fraților Purității, caracteristicile credincioșilor adevărați, natura nomosului divin, chemarea către Dumnezeu, acțiunile spiritualiștilor, jinilor, îngerilor și ale demonilor nestatornici, specia politicii, ierarhia cosmică și esența incantațiilor magice și talismanice.^[24]

Enciclopedia conține următoarele epistolele, conform ediției în patru volume a lui al-Bustani publicată la Beirut, care pare a fi cea mai utilizată în întreaga lume (cf. Godefroid de Callataÿ, 2005).

Epistola 1: Despre numere

Epistola 2: Intitulată jumatriya, care se ocupă de geometrie (handasa) și ține cont de esența sa

Epistola 3: Epistola intitulată asturunumiya, care se ocupă de știința stelelor și de compoziția sferelor

Epistola 4: Despre geografie (al-jughrafiya)

Epistola 5: Despre muzică (al-musiqa)

Epistola 6: Despre proporțiile aritmetice și geometrice cu respect pentru rafinarea sufletului și reformarea caracterelor

Epistola 7: Despre artele științifice și obiectul acestora

Epistola 8:  Despre artele practice și obiectul acestora

Epistola 9: Despre explicarea personajelor, cauzele diferenței lor, tipurile lor de boli și anecdote extrase din manierele rafinate ale Profeților și crema moravurilor înțelepților

Epistola 10: Despre Isagoge

Epistola 11: Despre cele zece lucruri predicate care sunt Categoriile

Epistola 12: Despre sensul lui Bārāmāniyās

Epistola 13: Despre sensul Analiticii

Epistola 14: Despre Analitica Secundă

Epistola 15: Unde se ține seama de materia, forma, mișcarea, timpul și locul, împreună cu semnificațiile acestor [lucruri] atunci când sunt legate între ele

Epistola 16: Epistola intitulată „Cerurile și lumea”, despre reformarea sufletului și rafinarea personajelor

Epistola 17: Unde se ține cont de devenire și de trecerea în neființă

Epistola 18: Despre meteoriți

Epistola 19: Unde se ține seama de apariția mineralelor

Epistola 20: Despre esența naturii

Epistola 21: Despre felurile de plante

Epistola 22: Despre modalitățile de devenire a animalelor și despre felul acestora

Epistola 23: Despre compoziția sistemului corporal

Epistola 24: Despre sens și sensibil, cu privire la rafinarea sufletului și reformarea personajelor

Epistola 25: Despre locul unde cade sămânța

Epistola 26: Despre revendicarea înțelepților că omul este un microcosmos

Epistola 27: Despre modalitățile de naștere a sufletelor particulare din sistemele corporale naturale ale omului

Epistola 28: Acolo unde se ține seama de capacitatea omului de a cunoaște, la ce limită [poate] ajunge, la ce [poate] înțelege științe, la ce scop ajunge și la ce nobilime o ridică

Epistola 29: Pe punctul de moarte și naștere

Epistola 30: Despre ceea ce este specific plăcerilor; despre înțelepciunea nașterii și a morții și despre esența acestora

Epistola 31: Despre motivele diferenței de limbi, figuri grafice și expresii

Epistola 32: Despre principiile intelectuale ale ființelor existente potrivit pitagoreicilor

Epistola 33: Despre principiile intelectuale potrivit Fraților Purității

Epistola 34: Despre sensul pretins de înțelepți că lumea este un macrantrop

Epistola 35: Despre intelect și inteligibil

Epistola 36: Despre revoluții și cicluri

Epistola 37: Despre esența iubirii

Epistola 38: Despre renaștere și înviere

Epistola 39: Despre cantitatea tipurilor de mișcări

Epistola 40: Despre cauze și efecte

Epistola 41: Despre definiții și descrieri

Epistola 42: Despre viziuni și religii

Epistola 43: Despre calitatea Căii (care duce) la Dumnezeu – Cum Puternic și Măreț este El!

Epistola 44: Acolo unde se explică credința Fraților Purității și doctrina bărbaților divini

Epistola 45: Despre modalitățile relațiilor Fraților Purității, ajutorul reciproc al acestora și autenticitatea simpatiei și afecțiunii [pe care le au unul față de celălalt], fie că este vorba de religie sau de ceea ce ține de această lume

Epistola 46: Despre caracterul credinței și caracteristicile credincioșilor care realizează [aceste lucruri]

Epistola 47: Despre esența divinului „nomos”, condițiile profeției și cantitatea caracteristicilor [Profeților]; despre doctrinele bărbaților divini și ale bărbaților lui Dumnezeu

Epistola 48: Despre modalitățile chemării [de a merge] la Dumnezeu

Epistola 49: Despre modalitățile stărilor ființelor spirituale

Epistola 50: Despre modalitățile speciilor de guvernare și ale cantității acestora

Epistola 51: Despre modalitățile de aranjare a lumii în ansamblu

Epistola 52: Despre caracterul magiei, incantațiilor și a ochiului rău.^[25]

Fragment din Epistola a zecea numită Despre Isagoge (din secțiunea știinte matetmatice), pentru a oferi un exemplu cu privire la conținutului epistolelor:

,,Să știi, frate evlavios și milostiv – întărească-te Dumnezeu și întărească-ne pe noi cu duhul său! –, cum omul este cea mai înzestrată între ființele care se află sub corpul ceresc al lunii și imanente virtuții sale sunt științele și artele și cum logica se află printre cele mai virtuoase arte umane, am voit să lămurim cviditatea, cantitatea și calitatea logicii, căci, grație ei omul se separă de celelalte animale, așa cum se spune în definiția sa, potrivit căreia este ,,un viețuitor, rațional și muritor”, pentru că toate celelalte animale sunt ,,viețuitoare, muritoare, neraționale”. Deopotrivă, dintre celelalte arte umane, logica este cea mai apropiată spiritualității. Aceasta < se întâmplă > întrucât obiectul celorlalte arte este <reprezentat de> corpurile naturale, ale căror obiecte <la rândul lor> sunt în întregime substanțe corporale, după cum am lămurit în epistola Despre arte.”^[26]

Considerate a fi una dintre cele mai importante enciclopedii din istoria intelectuală, Epistolele Fraților Purității au constituit obiectul studiilor exegetice începute odată cu cercetările lui Gustav L. Flugel [27]. Ulterior, sursele secundare au fost conturate pe baza cercetărilor specialiștilor școlilor: franceză (Ali Benmakhlouf, Rémi Brague, Michel Fattal, Yves Marquet), americană (Nader el-Bizri, Dimitri Gutas, Oliver Leaman, Seyyed Hossein Nasr, Franz Rosenthal, Ian Richard Netton), italiană (Carmela Baffioni, Alessandro Bausani), belgiană (Godefroy de Callatay), egipteană (Fu’ad Maʻṣūm, ʻAlī Samī an-Našār), și libaneză (Yūḥannā Qumayr, ‘Umar Farrūḫ, ʻĀrif Tāmir).

Importanța Fraților Purității în filosofia arabă o constituie ceea ce aduc ei nou în relație cu logica și cu încadrarea acesteia într-un plan mai larg al unei dobândiri structurate a cunoașterii care sta sub numele adevărului. Deși cunoașterii divine și cea a cunoașterii umane, care duc la adevăr sunt redate și de al-Kindi, acești autori se disting în filosofia arabă clasică din perioada timpurie printr-o viziune exhaustivă asupra a ceea ce înseamnă în genere știință și prin abordarea de natură analitică a acesteia.^[27]

Poate cea mai exactă definiție este că ei erau profesori neoplatoniști intenționați și îndrăgostiți de propagarea unei doctrine a purității, obținută prin asceză, tăgăduire de sine și viață dreaptă, ca o cale de acces pentru intrarea în Raiul Islamic. Pilonii doctrinei aestora erau toleranța, ajutorul reciproc și o filozofie a eclectismului care folosea orice text care le-ar putea susține propria învățătură.

O Frăție a Purității înființată de aceștia a fost „Nava Mântuirii” acestora din marea materiei care includea lumea, aspectele sale materiale și un număr mare de locuitori ai ei. Aceștia erau ferm hotărâți că ei și toți cei pe care i-au recrutat în Frăție,nu ar trebui să se înece în această mare ci să câștige viața veșnică și, prin aceasta, să se elibereze în cele din urmă de legăturile materiei și alterării și de închisoarea care era lumea.^[28]