Din secolul al XVI-lea până în secolul al XX-lea, Imperiul Rus a susținut o politică expansionistă. Puține dintre aceste acțiuni au avut justificări, deși cucerirea unor părți din Imperiului Otoman în Caucaz cu scopul de a-i aduce pe creștinii armeni sub protecția țarului poate reprezenta un exemplu de expansiune justificată.[1]
Perioada post-sovietică
După destrămarea Uniunii Sovietice în 1991, s-a crezut că noua Federație Rusă a renunțat la planurile de expansiune teritorială în ciuda faptului că aproximativ 25 de milioane de etnici ruși trăiau în afara granițelor Rusiei.[2]Stephen M. Saideman și R. William Ayres susțin că Rusia nu a adoptat o politică iredentistă în anii 1990 cu toate că o astfel de politică putea fi justificată — un factor care a influențat situația a fost interesul clasei politice în a consolida puterea și economia țării.[3] Mai mult, politicile iredentiste formulate nu au fost populare, iar politicienii care le-au propus au pierdut din electorat.[4] Politicienii naționaliști erau mai interesați de posibilele amenințări interne (i.e. străinii) decât de intereselor rușilor din afara granițelor.[5]
S-a surgerat[de cine?] că anexarea Crimeii în 2014 demonstrează că Rusia de astăzi este iredentistă.[6][7][8][9]
Anexarea peninsulei Crimeea a influențat apariția un nou val de naționalism în societatea rusă cu unele organizații ale mișcării de extremă dreapta susținând anexarea a cât mai multe teritorii din Ucraina, inclusiv autoproclamata confederație Novorusia.[10] Vladimir Socor precizează că discursul lui Vladimir Putin susținut după anexarea peninsulei este o manifestare de facto a iredentismului Rusiei.[11] Cu toate acestea, după impunerea unor sancțiuni internaționale împotriva țării la începutul anului 2014, în decurs de un an proiectul „Novorusia” a fost suspendat. Pe , fondatorii au anunțat că proiectul a fost suspendat, iar pe s-a anunțat anularea proiectului politic.[12][13]
Unii naționaliști ruși încearcă să anexeze părți din „vecinătatea apropiată”. Statele baltice reprezintă un exemplu,[14] în timp ce aspirațiile iredentiste ale rușilor în nordul Kazahstanului ridică semne de întrebare.[15] De asemenea, s-a propus și anexarea Transnistriei de către Rusia, dar nu s-a făcut un demers concret în această direcție.[16][17][18][19]
^Tristan James Mabry; John McGarry; Margaret Moore; Brendan O'Leary (). Divided Nations and European Integration: National and Ethnic Conflict in the 21st Century. University of Pennsylvania Press. p. 365. ISBN9780812244977.
^Armando Navarro (). Mexicano and Latino Politics and the Quest for Self-Determination: What Needs to Be Done. Lexington Books. p. 536. ISBN9780739197363.
^Joseph J. Hobbs (). Fundamentals of World Regional Geography. Cengage Learning. p. 183. ISBN9781305854956.
.png)