Mihai Sârbulescu n. , București, România este un pictor și desenator român. Pe timpul copilăriei și adolescenței a luat lecții de pictură cu Virgil Neagu și Liviu Lăzărescu. Incepând din anii de liceu participă la cursurile de ebraică și de interpretare a textelor biblice la Facultatea de filologie a Universității din București ținute de către poetul Ioan Alexandru. Pictează mereu, expune, este cu întreruperi profesor de pictură, scrie cărți despre pictură, despre învățământul artistic românesc, în dialog cu mari artiști contemporani, despre perioada uceniciei lor artistice. Participă cu fidelitate de la înființare la grupul „Prolog", longeviv și singular în activitatea artistică românească.
Studii
Urmează cursurile Liceului de Arte Plastice „Nicolae Tonitza" din Capitală, absolvite în 1976 la clasa profesorului și pictorului Ștefan Sevastre.
Este admis de la primul examen la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu", secția de pictură, la clasa profesorului Marius Cilievici, facultate pe care o absolvă în anul 1981
Doctor al Universității Naționale de Arte București cu teza „Dosar Prolog”, 2010, coordonator Andrei Pleșu
Afilieri
Membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, secția Pictură din anul 1990.
Vasile Petrovici Mihai Sârbulescu - 101 autoportrete, Editura MEGA, Cluj-Napoca, 2020
Vasile Petrovici Mihai Sârbulescu - pictură, grafică, Editura PIM, Iași, 2018
Vasile Petrovici De vorbă cu Mihai Sârbulescu, Editura Bizantină, București, 2013
Mihai Sârbulescu 2014, 15, 16, 17, Editura Ileana, 2018,
Maria Pașc, De vorbă cu Mihai Sârbulescu, Editura Epifania, 2021.
Maria Pașc De vorbă cu Ion Grigorescu, Costion Nicolescu, Maria Nicolescu, Horea Pastina, Emilia Pop, Horia-Roman Patapievici, Mihai Sârbulescu, Antuza Scholz. La Singureni, Editura Alicat, 2023.
Maria Pașc, DOUĂ CAPITOLE. De vorbă cu Ovidiu Bădescu, Constantin Flondor, Sanda Flondor, Mihai Sârbulescu, Editura Ileana, București, 2023.
"Crucea Nordului", Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord
Opera
Ce timpuri sunt acelea în care sunt lucrate desenele și tablourile lui Mihai? Nu sunt copilăria și nici tinerețea, ci un trecut imaginar ideal, pot să-i spun timpul Van Gogh. Tot așa iubeau cei din RenaștereAntichitatea în resturile care ieșeau ici colo din pământ. Iluzoriu, stelele, pietrele, vâscu, lichenii nu au vârstă, nici la Aries, nici nici, dar gutuiului căruia îi curg rășinile are cam vârsta de acum a lui Mihai, aceeași cu a pâinii ușor crăpate aruncând în creștere firmituri și coji.[5]Despre pictura lui Mihai Sârbulescu, Text de Ion Grigorescu
Acest elogiu al excesului, prezent în majoritatea imaginilor lui Mihai Sârbulescu, posedă un subînțeles demn de toată atenția: fără credință, actul de a picta. Excesul lui sublim, rămâne pentru suflet un simplu afrodiziac. Și încă o observație: ca să reziști în pictură nu este de ajuns să-ți consolidezi stereotipiile; orice redută cucerită care își consacră talentul trebuie grabnic aruncată în aer, în așa fel încât truda de a te deosebi de alții să nu covârșească conștiința faptului că nici n-ai pus încă început picturii tale.[6]
La întrebarea pusa de Iolanda Malamen într-un interviu luat acum mulți ani; „Care este momentul nasterii unui jurnal?” Mihai Sârbulescu răspunde:
„Sunt două momente ale nașterii unui jurnal: unul, când te apuci să-l scrii și să-l notezi zilnic sau măcar din când în când pentru tine încă din adolescență, când pare că descoperi câte ceva sau te descoperi pe tine și notezi, și al doilea moment, când te hotărăști să-l publici. Mă întreba cineva de ce l-am publicat. Un om încă tânăr și publică un jurnal! Îl aveam pe caiet, am trecut printr-o perioadă mai dura în viață și am încercat să mă redescopăr cumva pe mine. Atunci m-am hotărât să-l transcriu pe calculator. În timp ce-l transcriam și îl mai periam un pic, am început să mă gândesc că, de fapt, în literatura română a pictorilor nu prea există jurnale. E adevărat. Materialul artistului plastic sau materialul muzicianului nu seamănă cu cel al scriitorului. Pictura, sculptura, muzica sunt limbi mute.
Nu că nu ar striga sau nu ar murmura când vor câte ceva, dar sunt nediscursive. Meseria pictorului și a muzicianului are o oralitate care ține de breaslă. Pictorii vorbesc între ei foarte mult.” despre acest Jurnal în confesiunea unui pictor de clopote.[7]
Cronică Plastică
«Am prezentat cartea „Despre ucenicie”, a lui Mihai Sârbulescu, atunci când a apărut" în 2002, la Editura Anastasia. Consistentă carte de interviuri, de fapt discuții mai ample, uneori cu doi sau chiar cu trei interlocutori, pe care pictorul Mihai Sârbulescu le realizează cu treisprezece pictori din prima linie a artei noastre de astăzi. Despre ucenicie a devenit din ce în ce mai greu accesibilă și tot mai căutată, în special de către studenți, acesta fiind și motivul reluării comentariilor pe marginea ei. Rând pe rând, se regăsesc în paginile cărții, în ipostază de actori principali, pentru că unii revin și în contexte în care accentul nu cade pe prezența lor, Gheorghe Berindei, Horia Bernea, Sorin Dumitrescu, Constantin Flondor, Paul Gherasim, Ion Grigorescu, Mihai Horea, Florin Mitroi, Horea Paștina, Ștefan Sevastre, Afane Teodoreanu, Mircea Tohătan și Vasile Varga. Câțiva dintre acești artiști, Horia Bernea, Florin Mitroi, Vasile Varga, au dispărut între timp, devenind, ei înșiși, istorie, iar Paul Gherasim, ideologul din umbră și pictorul extrem de precaut, a pășit decis în spațiul public și a deschis, în ultima vreme, vreo trei expoziții.
Prezența constantă este aceea a lui Mihai Sârbulescu însuși, moderatorul și, în același timp, cel de-al paisprezecelea pictor care provoacă și, implicit, participă la ampla discuție despre ucenicie.
[8]»
