Cioburciu este o denumire românizată după 1991 a numelui din limba ucraineanăЧобурчі. Denumirea satului este în rusăЧобручи, a cărei formă românizată, mai rar folosită, este „Ciobruciu”. Denumirea moldovenească medievală care a dăinuit până în 1812 era „Ciubărciu”, probabil de la „ciubăr”, găleată din doage de lemn cu torți, folosită pentru a scoate apă din puțuri. O altă semnificație a cuvântului poate fi „desiș” sau „hățiș”.
Istorie
În raza actualului sat Cioburciu, săpăturile arheologice au scos la iveală lespezi de piatră antice cu inscripții grecești din sec. II, în legătură cu cetatea Tyras, 11 tumuli funerari scitici cu data incertă și morminte comănești din sec. XIII. În Evul Mediu, malul drept al Nistrului de Jos era administrat de două centre de putere domnească: Cetatea Palanca și Pîrcălăbia Ciubărciului, aflate pe „drumul mare moldovenesc” dintre Tighina și Cetatea Albă. În 1535voievodulPetru Rareș îl numește pe Tomșa pârcălab al Ciubărciului pentru apărarea satelor Chișinăul Mare (azi Cârnățeni), Talmaza, Răscăieți, Purcari și Olănești. Începînd cu anul 1538, Ciubărciul, împreună cu celelalte localități din ocol (denumirea nativă moldovenească pentru ceeace Uniunea Sovietică a numit „raioane”) face parte din „Satele hănești”, care nu i-au mai aparținut principatului Moldovei, ci Raialei Tighinei cîrmuită de hanii tătari crimeeni în numele Imperiului Otoman. „Acesta este un sat înfloritor de tătari și vlahi, format din cinci sute de case acoperite cu stuf, cu geamie de piatră, biserică de lemn și șaptezeci de dughene, fiind sub cârmuirea «agăii de țărmuri» și făcând parte din ținutul cetății Tighina. O dată pe săptămînă are loc aici un mare târg. Fiindcă se află la marginea Nistrului, se găsesc multe vii și livezi”, scria la 1657 călătorul turc Evlia Celebi. După 1772 biserica sătească din lemn a fost rezidită în piatră și a fost dărâmată la mijlocul sec. XX. În anul 1812 „satele hănești” au intrat în posesia Imperiului Rus căruia i-au aparținut pînă în 1917. Biserica actuală „Sf. Dumitru” a fost construită la începutul anilor 2000.[4]
Un muzeu prezintă localitatea, împrejurimile și istoria lor. În sat activează gimnaziul teoretic „Mihai Sîrghi” cu 32 profesori și 7 învățători, cât și două grădinițe, cu un total de 19 educatori. Funcționează și o școală de Arte „Maria Bieșu” unde peste patruzeci de copii învață dansurile populare, profesoară fiind Snejana Dumitrașcu.
.jpg)