Dimitrie Petrino, descendent pe linie maternă din familia Hurmuzachi, s-a născut în 1838 în familia lui Petru (Petrachi) Petrino-Armis (d. 1891), moșier basarabean cu origini grecești, proprietar al moșiei Rujnița și, ulterior, al moșiei Cernăuca,[2] și a Eufrosinei, fiica lui Eudoxiu Hurmuzachi.[3] A studiat cu preceptori privați dintre unchii materni.[4]
„Primind o moștenire neașteptată de la un unchi dinspre tată... Dimitrie Petrino începe la 21 de ani o viață de plăceri, hoinărind prin Italia și Germania”.[5]Iacob Negruzzi îl întâlnește ca „Bummler" (chefliu), la Berlin și la aceeași vârstă în Iași, interesat de cursele de cai. Doi ani mai târziu era dorobanț la Botoșani, unde, îndrăgostit de fiica baronului Teodor Buchental, Victoria, fugi și se căsători cu ea la Odessa, fără voia părinților. Victoria muri la 8 septembrie 1867, declanșând instinctul poetic al lui Petrino, care îi dedică îndată volumul Flori de mormînt. Revista Convorbiri literare i-a acceptat între 1874-1875 șapte poezii, ceea ce l-a determinat să părăsească provincia și să se instaleze la Iași
Dimitrie Petrino l-a înlocuit pe Mihai Eminescu în postul de „director al bibliotecii centrale” din Iași, la data de 3 iunie 1875. Pornirea sa împotriva lui Eminescu era mai veche. Între altele, pentru că Petrino, care își făcea veacul pe la Hanul Trei Sarmale, a fost caracterizat de Eminescu cu apelativul de „Baron de trois sarmaux”. De asemenea, Petrino îl dușmănea pe Eminescu pentru o critică pe care dânsul o publicase în revista Albina din Pesta, 1870, nr. 3 si 4, asupra cărții lui Petrino intitulată: Puține cuvinte despre conruperea limbei române în Bucovina, Cernăuți, 1869.[6]
La 22 iunie 1876, prin raport către Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice (minister condus de liberalul Gheorghe Chițu în timpul guvernului Lascăr Catargiu), Dimitrie Petrino a cerut ca Mihai Eminescu să fie judecat pentru „sustracțiune” din avutul Bibliotecii Centrale.[7][8][9][10][11]
A colaborat la revistele Convorbiri literare, Familia, Foaia Soțietății pentru literatura și cultura română în Bucovina.[4] Ca publicist a semnat și cu pseudonimele Armis și Dimitriu P. Armis.
La 36 de ani, doborât de tuberculoză, după o viață de alcool și relații cu dame de bordel, Dimitrie Petrino a încetat din viață sâmbătă 29 aprilie în spitalul Brâncovenesc din București. Luni a fost înmormântat la cimitirul Șerban-Vodă, după un serviciu funebru oficiat în Biserica Domnița Bălașa.[12]
Operă
Flori de mormînt (Cernăuți, 1867);
Puține cuvinte despre coruperea limbei române în Bucovina (Cernăuți, 1869);
Lumine și umbre (Cernăuți, 1870);
Raul, poem dedicat domnului V. Alecsandri, (Cernăuți, 1875);
Discurs rostit la serbarea funebră ce s-a ținut în Iași la 1 octombrie 1875 (Iași, 1875);
La gura sobei (Iași, 1876);
Legenda nurului (Iași, 1877);
Poesii alese, pref. de N. Iorga (Vălenii de Munte, 1908)
Poeme, Editura Librăriei Școalelor Frații Saraga, (Iași, 1928)
Referințe critice
Opera poetică a lui Mihai Eminescu cuprinde și 8 sonete satirice, patru din acestea fiindu-i adresate lui Dimitrie Petrino. Cu toate acestea, în 1878 i-a scris lui Petrino un necrolog „extrem de prob și de decent”, fapt ce demonstrează că Eminescu era, totuși, un om cu suflet, ce respecta dușii spre un alt tărâm:[13]
„Cât de trist e a vedea un poet mort și a-i asculta panegiricul, în care numai despre poet nu se vorbește!?” scria Mihai Eminescu în articolul Necrolog (Dimitrie Petrino), publicat la 4 mai 1878 în ziarul Timpul, făcând referire la a discursul funebru plin de vervă declamatorie rostit de N. Ionescu, în care acesta a spus că „răposatul, fost milionar de mai multe ori și născut baron, a risipit avere, a lepădat titlu și rang, și-a părăsit țara, fiindcă era democrat și voia să trăiască ca democrat, fiindcă desprețuia deșertăciunea lumească și își iubea națiunea”, fără a se referi și la opera sa poetică.[12]
În cartea sa Scriitori junimiști, publicată în 1971 la Iași, la editura Junimea, Dan Mănucă făcea următoarea prezentare:
„Dimitrie Petrino, obscur poet și pentru puțină vreme profesor universitar la Iași, cu o sumedenie de deficiențe fizice, văduv după numai doi ani, devine la întoarcerea dintr-un lung și aventuros sejur european un cuceritor infailibil, un boem în adevăratul sens al cuvântului, răsfățat al diverselor saloane literare prin conduita lui cosmopolită, prin mitul femeii ce-l dezvoltă în poezie, pentru iubirea-idol ce-o predica fără încetare. ... Inamic personal al mai tuturor membrilor «Junimii», adversar politic furibund, el rămâne totuși junimist prin semnificația poeziilor sale și, în special, prin limba lor curată.”
„…dacă n-ar fi avut o purtare incalificabilă față de Eminescu, azi nu s-ar pomeni de el. Dar tot Călinescu scria că „Petrino a fost întîiul cu limba nepeltică” din literatura română. Referitor la volumul Flori de mormînt George Călinescu scria că "Sinceritatea durerii din Flori de mormînt poate fi adevărată, figurile literare sânt însă banale."
Nicolae Iorga: Dimitrie Petrino-Poeme, în Adevărul ilustrat, București, 8 mai 1895, p. 6.
Dan Mănucă, Scriitori junimiști, Editura Junimea, Iași, 1971.
Eugen Lungu, Poeți de pe vremea lui Eminescu, antologie, prefață, consemnări critice și adnotări de Eugen Lungu, Editura Literatura Artistică, Chișinău, 1990.
^Șerban Cioculescu ș.a., Istoria literaturii române. Vol. III. Epoca marilor clasici. București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1973, p. 43
^D. Mănucă, Scriitori junimiști, Iași, Edit. Junimea, 1971, p. 128-148, citat de Lucian Nastasă, PENTRU O ISTORIE A CUPLURILOR ÎN MEDIUL INTELECTUAL ROMÂNESC. Pagină pe situl Institului de Istorie „George Barițiu” din Cluj al Academiei Române. Accesată la 11 decembrie 2012
Victor Teișanu, Câte ceva despre Dimitrie Petrino și originile sale materne. În: Hyperion, anul 38, nr. 1-2-3/2020 (309-310-311)1-2-3_2020b.pdf[nefuncțională]
